Petru Maior

Petru Maior s-a născut în anul 1756, la Târgu Mureș. Tatăl său a fost protopopul român Gheorghe Maior. A studiat la Colegiul Reformat din Târgu Mureș și la Blaj, unde a urmat cursuri de filosofie și teologie. A continuat la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma și la Universitatea de Drept din Viena. Revenit la Blaj a început cariera de profesor, predând logică, metafizică și dreptul. A fost preot în Reghin și protopop al Gurghiului. Între 1809 – 1821 a corectat cărțile de la tipografia din Buda. A apărat drepturile românilor din Transilvania și a participat ca unul dintre reprezentanții Școlii Ardelene, la redactarea lucrării „Supplex Libellus Valachorum”. A scris lucrarea teologică „Procanon ce cuprinde în sine cele ce sânt de lipsă spre înțelesul cel deplin și desăvârșit al canoanelor și a toată tocmeala bisericețască spre folosul mai de seamă a românilor”, scrisă în 1783 și rămasă în manuscript. Prima publicație a fost la București, în 1894, cu o ediție îngrijită de Constantin Erbiceanu. La Buda, în anul 1812 a scris și cea mai importantă operă a sa „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”. Aceasta este împărțită în 25 de capitole, unde sunt prezentate într-o manieră critică și polemică istoria poporului român. Petru Maior a susținut în această lucrare originea română a românilor. De asemenea, prin scrierile sale a susținut teoria continuității. Renumitul cărturar iluminist român s-a stins din viață în data de 14 februarie 1821, la Budapesta.