Ioan Bianu

Ioan Bianu s-a născut în data de 8 septembrie 1856, la Făget, comitatul Târnava Mică. Studiile le-a realizat în cadrul Liceului confesional greco-catolic „Sfântul Vasile” din Blaj. Familia nu putea să îl susțină financiar, dar, deoarece a avut rezultate deosebite la școală, a fost găzduit și susținut pe perioada cursurilor de către Ioan Micu Moldovan, profesor și istoric canonic. A fost student al Facultății de Litere, din București, iar din 1888 a urmat cursuri la Milano, Madrid și Paris. Alexandru Odobescu și Bogdan Petriceicu Hașdeu l-au ajutat pe Ioan Bianu să continue studiile în străinătate. După revenirea în țară a fost profesor la Liceul „Sf. Sava” și șeful primei catedre de Istorie a Literaturii Române, la Facultatea de Litere și Filosofie din București. În 1884 a avut funcția de director al Bibliotecii Academiei, până la finalul vieții sale. Din această poziție a organizat biblioteca Academiei și a crescut numărul de manuscrise, cărți și periodice. Pentru a putea implementa schimbările s-a documentat vizitând biblioteci din Rusia, Marea Britanie și Germania. Ca rezultat al meritelor sale a devenit membru corespondent al Academiei Române (1887) și membru titular (1902). În cadrul aceleiași instituții a avut roluri precum: secretar general, președintele, vicepreședinte. În 1904 a fost unul dintre principalii autori ai reformei ortografice a Academiei, care a reprezentat introducerea principiului fonetic în scrierea limbii române. A avut un rol extrem de important coordonând crearea primelor trei volume din „Bibliografia românească veche, 1508 – 1830”, între anii 1903 – 1936 și „Catalogul manuscriptelor românești”, tot în 3 volume, între 1907 – 1931. A editat și studiat texte vechi, despre care ulteriei a scris. De asemenea, a inițiat prima serie de publicații folclorice și etnografice. Renumitul filolog român s-a stins din viață în data de 13 februarie 1935, la București.